Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
zorzoane-n zori
treceau șoaptele prin mine ca niște gloanțe străvezii de gheață,
rătăcite intenționat de țintă
fluturii albi se ridicau de pe umeri înălțându-se-n roiuri pustiitoare de lumină
către un soare mistuitor de aripi ceruite și de zboruri; fratele tuturor căderilor
și părintele vitreg al unor diafane, splendide cenuși blânde și moi
ninse parcă, fulguind abominabil, delirant, crepuscular
printre moleculele răsfirate-n volute de aer crud, azuriu și paradoxal, pur
până când? până când?
întrebau la unison, în coruri de voci, ceilalți
până când nu te voi mai putea vedea, până când nu te voi mai cânta, striga, uita, ruga, expira,
exila la capătul lumilor începute-n joaca de plastilină a mâinilor cu degete strâmbe
și unghii tăiate scurt, din carne, aproape ca o tortură necesară, bizară, amară
în găurile destul de mari rămase după ploaia acidă și orizontală
își construiseră cuiburi din resturile unor războaie crunte și sângeroase, pasările necrofage
și vulturii, și ciorile gri, și pleșuvele acvile venite tocmai de pe alt continent
în stoluri atât de mari încât cerul se dovedise a fi neîncăpător, strâmt, meschin, emelgin
așa cum, de altfel, mă și așteptasem
căci ce poate fi mai atrăgător, mai ispititor decât ochiul deschis larg, divulgat, extrudat,
vast cât oceanul unei galaxii lichide, cu planete lichide, stele lichide și vortexuri umorale
și necuprinderi negre vălurind adânc spre orizonturi zdrențuite lumina și lipsa ei absolută,
cuprinzând la un loc ființa și neființa, locul și fapta, și netimpul în toată splendoarea sa,
în toată necuprinderea sa dureroasă, excitantă, paradoxală, fulgurantă, fulminantă
somnul viclean îmi dădea târcoale și-l simțeam viu și moale, și-nsingurat
ce poftești prințe, îl întrebam, ce poftești?
ce-mi aduci în traista ta de catifea roșie, ce joacă-n ape de deochi și descântec la fiecare pas?
îmi aduci oare un soi ciudat, amăgitor, de liniște sau poate un alt ghem de ațe colorate pestriț,
pe care apoi să le-ntind și să le țes covor orbitor până la capătul lumilor din vis,
până la marea de ape sculpturale, cu maluri ascunse de alb în orbire,
reflectate adânc în prăpăstii de sare,
ori până (după furtună și ploaie cu valuri înalte) până la stelele mele borțoase și rele
și până la luna de aur nebună, zăludă, fierbinte fecioară și udă?
pleoapele se-nchideau grele ca niște porti uriașe de bronz, antracit și granit peste lume
orele se separau de ele înseși într-o nefirească dihotomie, aproape fractalică
unele deveneau o emulsie temporală smulsă cu greu din matca ei imuabilă,
curgând invers, către rădăcinile necunoscute ramificate haotic, pline de sevă
altele deja ajunseseră atât de departe încât cu mare greutate
iți mai puteai imagina vreun început, oricât de improbabil, oricât de infim,
oricât de sublimat, emulat sau sublim heruvim
noi încă nu ne născusem la ceasurile acelea obscure, filantropizate, fonetizate
eram doar câteva cuante de energie, orbecăind printre improbabilități de factură pur matematică
embrionul tău însă, avea o culoare apropiată de roz pal, niște nuanțe firave de ruj
sau poate de fard, ce străpungeau misterios linia fină de demarcație dintre celulă și infinitul astenizat,
de primăvară închipuită, incipientă
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")