Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
vara la mijloc; sunete vagi dintre ape
la marginea ferestrei creștea cândva o mușcată roșie
a cărei umbră însoțea norii printre gratiile de fier ruginite
în călătorii nemaivăzute, de necrezut, peste albul incert al pereților
și dincolo de ei, în cu totul altă lume, alcătuită diferit-inodor
plutea aburul înăbușitor al ploilor alcaline
evaporate din asfaltul ars, peste vârfurile incoerente ale caselor,
peste plopii tineri, arini și mesteceni fragezi, încă verzi
și-n irișii mari, ori poate-n pupilele desenate-n nuanțe de ocru, în intoxicate argile,
păsările îndepărtate brutal de paradis își găsiseră adăposturi vremelnice
așteptând să treacă această vară doar,
să treacă furtuna cu urletul vântului smuls cu tandrețe,
sfâșiat din fâșii monotone de apus
alveolar, disruptiv, descompus
către tăceri prospective, prelungi,
astfel să poată fi desprins cu sila de sine,
trepanat, în sfârșit decimat, printre degetele uscățive ale intențiilor,
prin caierul lor neiertător de oțel și de cremene, către fapte concrete;
alb delicat-var pe perete
uriași arbori de praf cu rădăcinile adânc înfipte în vânt,
(precum pumnalele ascuțite ale unor asasini străvechi
îmbâcsiți cu aburul dulce-otrăvitor al unor ierburi necunoscute,
creatoare de labirinturi lipsite complet de ideea diafană a vreunei Ariadne)
ridicau bariere înalte până la cer, către izvoarele Indului sfânt,
cel ce curge în primă instanță printre lumile-n spirală de sus,
cel ale cărui ape definitiv cristaline
îți alintaseră nu demult gleznele fine într-un timp ireal,
intransigent, imaginat iradiant sau imaginar
vâslele grele de apă picurătoare țineau încă ritmul;
lemnul lor tare bătea o cadență arhaică, indescifrabilă, în bordul bărcii
și-auzeam în răstimpuri cum ecourile răspundeau din ce în ce mai stins dinspre maluri
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")