Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
Suflet de Lup
Nimic nu se mai aude din vale…
doar frunzele vestede
sub labele mele innomolite de ploaie
si vantul, dinspre pisc prin fagetul tanar
si prin stana parasita de oi,
vantul, da, vantul…
Anii din urma au fost groaznici.
Am avut totusi o copilarie fericita:
m-au luat impreuna cu fratii mei
si ne-au dus, intr-un sac, pe un camp
mai mai sa murim sufocati
daca tinerii mei colti de-abia mijiti
n-ar fi reusit sa sparga panza aceea aspra.
Am trait cu lacuste, soparle si muste
o vreme,
daca nu doar cu caldura soarelui
la care latram prosteste,
apoi am furat carne de pe tejghelele
vanzatorilor din piata
pana cand un bat viclean m-a luat prin surprindere
si mi-a lasat vreo cateva coaste rupte
si un maxilar stalcit.
…dar a fost bine…
m-am ridicat dupa vreo trei zile
cu blana stralucind in lumina soarelui
si de-atuci am muscat in stanga
si-n dreapta…
Dar in ultimii ani a fost din ce in ce mai greu.
Mai intai prietenii mei s-au facut caini de curte,
iar cei ramasi au fost incet incet eliminati.
E ceva rau in rasa caineasca, ca si la oameni…
ceva se stinge in ei…
Am mai bantuit vreo cateva sate,
apoi am simtit cum coltii mi se tocesc,
cum blana se face ghem pe mine
si cum in negrul ochilor
se aseaza de neimprastiat
ceva ca o ceata…
Toti spun: viata de caine;
dar nimeni nu mai pricepe nimic…
De-aceea am plecat. Am luat-o asa usor
pe o ulita prin spate
si-am iesit in faneata si de-acolo printre salcami
pe izvor, pe deal si apoi pe pietrele tot mai reci.
Am simtit din nou cum forfota gusterii
prin iarba
si iepurii cum o zbughesc din lan;
am simtit din nou mirosul de piatra incinsa la soare
si pe cel al frunzisului putrezind toamna;
am simtit clipocitul pastravului in iaz,
bataia copitei cerbului pe stanca,
tipatul acvilei inalt,
si mai ales, iarna, prezenta mereu ascunsa
a ursului.
…nimic nu se mai aude din vale…
doar vantul, ah, imi zburleste blana…
Stanca e inalta. Pe dreapta, linia brazilor
pare o orga divina.
Nimic nu strapunge intunericul lor.
Pasesc calm si sigur.
Ma intorc,
printre ferigi si umbre,
la fratii mei lupi.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")