Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
praf alb de mucegai
mă gândesc tot mai des
că uitarea e un fel de dispariţie misterioasă,
că sunt trecerile vii şi prădătoare şi vorace
asemenea unor hiene ce ne privesc cruciş,
aşteptând cu vădită nerăbdare sorocul devorărilor noastre
mă gândesc că eu, unul, am trecut destul de des,
repetitiv printre punctele cardinale
precum frigul prin camerele unor ingenue,
aerul transformându-se apoi de fiecare dată
în praf alb de mucegai
ce umple urmele adâncite-n covoare probabil persane
ca o sulfamidă aruncată la grămadă peste răni
şi lasă drept pedeapsă aproape nemeritată
atmosfera de-a dreptul irespirabilă
iar atunci mi-au strigat din răsputeri, din rărunchi
anotimpule cu feţe multiple, fugi
anotimpule întoarce-te altădată,
şi încă o dată, şi încă o dată
mai altfel, frunză sau flaut sau mai bine umăr, coapsă,
sau mai bine şevalet,
sprijin incert al culorilor desprinse brusc de noi în explozii,
descusute cu migală-n albastru,
desfăcute-n iţe, în petale de flori sângerii,
trandafiri ori poate crăiţe
sau altceva foarte diferit
şi-am tot plecat, şi-am tot venit
până când am uitat, până când toate au dispărut
ca un praf alb de mucegai luat de vânt
pentru ca nimeni nu-l mai putea inspira
de la început
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")