Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
muchie și kant
tăcerea se așează ca un val alb peste mobile
pentru a le apăra de praful abraziv, nimicitor, al uitării
privesc prin ferestrele împărțite inexact în ochiuri de lumină îngustă
de prietenii păianjeni, cu pânze tremurânde și lipicioase,
rufele umede plesnind în vântul iute, de la răsărit,
și-n miresmele proaspete ale acestei primăveri intempestive
împinse în față, adusă cu forța de un frig nefiresc și de timp
îmi aminteam unele dintre cele mai intense imaginări visate,
totul se derula înapoi proiectat răsturnat pe fundul de ochi
și nu mai știam dacă imaginea blurată a visului amintit
respectă măcar o parte infimă din ceea ce aveam senzația
că ar putea reprezenta la un moment dat o oarecare realitate
imposibil să fixez cu precizie acest proces straniu
închipuiam doar firave plase de siguranță
împletite personal de aceasta dată
din amintiri imaginate, suprapuse artificial și străin
peste semnele vagi ale unor sentimente secrete, nedestăinute
prin paharele largi, de cristal pur, sonor,
cu urme vechi de ruj și de buze palide și părăsite
se-nvârteau bezmetice ultimele efemeride
jocul magic cu mărgele de sticlă devenise desuet și ridicol
acum este la mare modă jocul hazardului celor trei mandarine
învârtite haotic în trei pahare opace de plastic moale și alb
jucătorul abil le mută-ntre ele pe mușamaua jegoasă
ce acoperă o măsuță portabilă de bambus cu trei picioare
tu ai văzut de la-nceput că-s trei fructe, că-s trei pahare
așa cum ieri a fost dimineață, și prânz, apoi seară
astăzi și mâine așijderea, până la sfârșitul zilelor tale
numai că atunci când, în schimbul unei bancnote de neînsemnată valoare,
pușlamaua te roagă respectuos să ghicești paharul cu mandarina
și-l ridică nonșalant pe cel pe care cu mare și nedisimulată siguranță îl indici,
te cuprinde stupoarea și observi că nu se află nimic
în locul pe care cu toate simțurile tale
proiectaseși forma rotundă și moale, probabil și dulce,
asemenea fructului cu-ndârjire oprit încă de la început
misterul se adâncește, secundele paralizează brusc
transformate-n picături grele, imobile, de ploaie caldă, tropicală,
acoperind scena cu o cortină moale de aburi
ce se ridică ca un sacrificiu profan din asfalt
un rol pe care-l asumi doar pentru că semeni cumva cu personajul
inexorabil, inextricabil, irepetabil, inexprimabil, irefutabil, implacabil, iresponsabil
universurile se întrepătrund inextensibil
se amestecă și se suprapun
granițe labile, diluate, dintre sentimentele care devin amintiri false
și amintirile care devin sentimente adevărate
buimac, trezit brusc drintr-un satori adânc ca marea fiordurilor
nedorit și nemeritat
sudoarea lucește stins în palme
de parcă mâinile s-au întors de puțină vreme
de prin prundișul scînteietor al gârlelor,
de prin albiile de curând secate ale unor râuri vechi,
căutătoare de metale prețioase, aur, fier, sau poate argint
ce au căzut cândva, demult, din cer,
pe vremea când astre sfărâmate își căutau zadarnic liniștea trecătoare
pe alte orbite străine și noi
sufletul stătea chircit într-o cutie de carton, homeless de ocazie,
de care nu știu cum făcuse rost
din când în când mă duceam să văd ce face
cu o felie de pâine prăjită unsă cu gem de caise
ce împrumutaseră peste vară de la soare căldura, culoarea și aroma
hei, suflete, hai să vezi cum anotimpul tău preferat rezidă în câteva frunze,
un strop de culoare și-o fărâmă infimă de lumină
prin pereții străvezii ai borcanului, caisele, altădată rumene-n obraji
ca niște fete mari, îi făceau cu ochiul, ghidușe, sufletului
el râdea ca un nătâng fără să bage de seamă că se apropie asfințitul,
iar nuanțele de mov se sting pe rând în colțurile ridate ale ochilor mei
mă apropii și mă îndepărtez de voi simultan
ca o scufundare către suprafață,
o ridicare-ntr-o perpendiculară precară
către întunecatele lumini pâlpâitoare ale abisului
timpul devine dintr-odată doar o convenție inutilă
pentru că totul se petrece deodată,
nici spațiul nu-mi mai este de mare folos
punctele cardinale dezmembrate de apusul disperat
în tonuri complexe de violet și purpură aprinsă
pornesc a se schimba între ele
prea mult au indicat, uneori imprecis, direcții, sensuri și destinații,
prea des rătăcirile unora le-au fost lor imputate
de-a dreptul gratuit și injust,
iar voi n-o să-ntelegeți niciodată de ce nu apare mandarina
chiar în locul în care ea ar trebui să existe
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")