Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
marea vânătoare de libelule
ostenisem
pietrele pe care încerc să mă așez vorbesc în șoaptă
despre cele neobișnuite petrecute peste noapte
nici măcar vrăbiile nu sunt în dimineața asta liniștite
nici frunzele încă posibile, nici ramurile copacilor nemișcate,
nici aerul rece nu vrea să tacă
pădurea toată foșnește-n fraze complexe, întrepătrunse-n sintagme
ea recită solemn poemele lui Petrarca, singurele pe care le știe
fiindcă ea este veche, de o seamă cu pământul treaz și reavăn
din care efluvii ale renașterilor ciclice se ridică aburind ofrande către cer
nu-mi amintesc mare lucru și-mi este ciudă
doar crâmpeie colorate fistichiu se interpun între pleoapele plumbuite și ochii întredeschiși
în două fante subtile prin care lumina se chinuie să pătrundă-n retine
și de acolo în nervi și-n sinapse, călătorind epic spre adevăratul mine
ce beat am fost, ce mahmur sunt, ce tare mă doare capul
nici măcar nu știu unde anume mă aflu, de ce și cum am ajuns în acest loc
nici el, locul, nu-mi spune mare lucru, locul e tainic, viclean și ascuns
acesta cu certitudine este un alt loc
whiskyul fusese bun, dintr-un singur malț, vechi, puțin și foarte scoțian
curgea mieros din sticle prăfuite decorate de păianjeni cu pânze lipicioase, grotești
whiskyul gâlgâia cu sonorități alcoolice veritabile în paharele de cristal pur,
apoi, limpezit de nemișcare aștepta liniștit clipa inexistenței sale formale
ce avea să vină cândva, fără îndoială, avea să vină cândva
cineva număra cu voce joasă-n fundal: unu, doi, trei…
iar atunci înfășcam paharul și dădeam brutal de dușcă doza de innuendo
o fracțiune de secundă simțeam arderea vie cum mă inundă-
liniște, un fascicul și o nevoie intensă, viscerală de redislocare
ritualul a continuat multă vreme în noaptea cuprinsă drăgăstos în brațe de cețuri,
fantomele unor timpuri străvechi au venit și s-au dus așișderea
făcliile toate s-au stins de la sine răspândind în jur mireasmă de rășină arsă
numai eu rămăsesem singur, urmând să mă întorc în lume către dimineață
de la marea vânătoare de libelule
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")