Seminţe…

rănile proaspete sângerau prin țesătura de mătase subțire a cămășii
nu erau așa de multe rănile pe dinafară, dar erau adânci și dureroase
și nu, nu plângeam de durere ci de frustrare și de furie;
îmi pierdusem aripile transparente iar cicatricile lor nu mă lăsau să uit

biciul inscripționa pe umerii mei goi poemele delirului în limba arabă
mă făceam vinovat de o dragoste carnală, antagonică și mult, mult prea firavă
eram legat strâns și neputincios de stâlpul infamiei în mijlocul medeanului
pe gâtul subțire și slab, împrejur, se vedeau elocvent urmele vineții ale arcanului
iar biciul șuiera subțire împărțind cu nedisimulată dărnicie privitorilor
molecule astmatice din aerul fierbinte, vibrațional de la amiază
iubisem repetat, vinovat o libelulă rapace, brunetă vorace vreme de-o vară
de cu zori peste zi, neîntrerupt și total, astrofizic venal și carnal până-n seară
biciul plesnea și ea se ruga înadins unui cer catifea, unui cer ferecat interzis
se ruga cu o voce stinsă și grea ca o ploaie verticală de fier și de gheață,
ca o imensă mare gazoasă albastră sau verde, de cianuri dizolvate de apă în ceață
biciul plesnea furibund peste ochi, peste mâini, peste față, mi-era o sete cumplită,
sete uscată, rugoasă, ruginită și greață
iar ea se ruga într-una la zeii ei milenari de prin temple de piatră albă și cretă
ea era o preoteasă a lui Isis născută târziu și forțat dintr-o mamă umană secretă
eu eram complicat și venisem demult de pe-o altă îndepărtată și rece planetă
pierdută aparent în infinitatea de spațiu și timp fără chip de oprire măcar o secundă
eu mergeam mereu înainte către o stare de inconștiență profund de fecundă
poposisem o clipă de-a lui Brahma abia, la marginea unui sat cu case scunde de lut,
în văzduhul curat un fir de fum timid se-nălța și-o părere de cântec m-am oprit să ascult
cântecul monoton îmi vorbea despre lumi străine, pierdute, obscure, vaste și triste,
despre stele întunecate ce aveau cândva într-un alt univers nevăzut să apună
iar apoi să ne dezvăluie magic aproape de noi un nou soare concret și o palidă lună;
îmi spunea ca iubirea-i blestem pământean aruncat de zei impotenți la-ntâmplare
trandafirii totuși înfloreau prin grădini dezgolind intimități rozalii lipsiți de pudoare
era primăvară-n câmpiile zdrobite-n copite de murgi și de pagii nebuni și sălbatici
către cer se-nălțau adunate în roiuri difuze insecte fantaste cu ochi fațetați astigmatici
și fluturi de noapte cu aripi de pânză subțire și ceară aprinsă-n roșu de flamă
(zborul lor efemer se sfârșea istovit în miniexplozii și calde cenuși cu accente de dramă)
biciul inscriționa pe umerii mei cu șfichiul din piele uscată de viperă veninoasă și neagră
poemele delirului brut într-o atavică limbă suavă, necunoscută și aparent neîntreagă,
iar ea se ruga inutil de acum doar în fragmente de gânduri fără genunchi și rotule
aflase cumva c-am venit de atât de departe la marea vânătoare de libelule