Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
maktub
nisipul de sub copita cămilei n-are memorie
el știe doar că acum se confundă deseori cu aici
și că vîntul uscat suflă încetișor dinspre tufele de tamarix
rostogolind către nicăieri scaieții deshidratați, aproape rotunzi-
despre mișcarea lor se spune că ar fi dictată de însuși marele hazard
eu însă n-am uitat că mă despart parseci de miraculosul Bagdad
și de grădinile sale înmiresmate de miile de trandafiri
a căror primăvară efemeră se spulberă-n văzduh fără veste, dintr-odată
cerșea umil pe la garduri apă
setea uriașă îl mîna din urmă cu biciul fierbinte al amiezii
înfierînd la răstimpuri carnea șubredă,
pielea sfîrîia înroșită pe sub zdreanța de cămașă
tîrfă, striga, mai schimbă-i pleasna și-ndură-te,
dă-mi un răgaz pînă cînd baierele cerului se vor deschide cîndva
așa cum el mi-a promis mai demult
tîrfă, striga, nu-i așa că nu mă cunoști,
că nu m-ai cunoscut niciodată și m-ai ales la-ntîmplare
dintre toți cei rătăciți pe acolo?
ce am avut eu mai special,
ce nebunie oarbă te-a-ndemnat către mine?
din ochii ieșiți din orbite se revărsau flăcări dospite-n văpaie prelung
orizontul se mistuise-n sine lăsînd loc neputinței,
ea era colorată-n roșu viu, purpuriu și pe alocuri în roz
visul devenise umed, flasc și parfumat
aidoma unui burete de mare pescuit proaspăt,
izvoarele reci înconjurau paradisul
dispuse-n spirală pînă-n centrul lumii și-al luminii albe
din care zvîcneau în sus stropi de apă irizanți, fermecători
tîrfă, striga, închipuirea mea n-are margini
ea este precum umbra înțelegerilor profunde
ce-mi aduce puțină alinare atunci cînd doar rănile mai au glas
și cînd fierul ce odată străpungea fără milă carnea timpurie
a căzut ruginit, zăngănind în praf, în pulberi sterile și-n uitare
oasele mele se vor preface-n pietre albastre de agat, tîrfă nebună,
și-n stînci tăioase de obsidian
din care se vor desface pe rînd vîrfuri de săgeți, pocale și altare,
sau poate-n straturi suprapuse de jad verzui
din care-ți vei rotunji-n palme mărgele ciudate fără număr, vreodată
tîrfă, striga, ce păcat că ai gene și ochi așa de frumoși,
iar pielea ta fină nu-i întrecută nici măcar de pielița piersicilor coapte
lăsate deșartă ofrandă prin pomi în grădina profetului,
pentru păsările tomnatice cu aripi și gheare de aramă topită
ce-și clatină zborul deasupra oceanului vuind a pustiu pe timp de furtună
e-adevărat, nisipul de sub copita cămilei n-are memorie,
el știe doar că asfințitul nu este de fapt un moment, ci o stare,
iar noaptea este veșmîntul pe care Luna și-l aruncă-ntotdeauna pe umeri
pentru încă o călătorie dincolo de marginile tuturor lumilor percepute
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")