Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
iluziomagul
câte asemenea cuvinte a mai suportat până acum imaculata hârtie
și când au mai fost gerurile așa de ascuțite și de aspre
lipind nările oamenilor și ale cailor
până aproape de sufocare
înalt văzduhul plutește vast și intangibil pe deasupra
norii-s zmeie gri ale căror cozi se destramă-n fuioare
și-n fulgi îmbrăcați de sărbătoare-n straie de stele mărunte, opace și mute
***
cât e chiIul?
șapte lei, paralei, semizei
nu șapte ore, șapte semne magice,
șapte șoapte încrustate-n diamante de noaptea verzuie
sau șapte vieți, inutile și-nspăimântate-n neantul de aur săgeți?
nu(sec, ca un vin vechi, auriu în lumina soarelui de amiază), șapte lei
scot din buzunarul paltonului șapte lei și-l rog
să-mi mai dea și-o sticlă de lapte de vacă sfântă
cu sediul instabil într-un staul insalubru din Chandrapur
o vacă albă, slabă ca o zi de vineri, marți sau luni
o zi oarecare dintr-o săptămână banală, a unei luni reci,
ce aparținuse cândva unui an sau unui sentiment anonim
despre care aproape nimeni nu-și mai aduce aminte
așa cum nu ne putem aminti clar ce culori nemaivăzute
aveau aripile primului fluture sacrificat pe altarul copilăriei nevinovate
sau ce forme aveau ochii primului sărut umed și cald
drept pe gură
scoarța groasă a stejarilor năștea subit spre sfârșitul anotimpurilor
numere incomensurabile de rădaște
zgomotul chitinos al zborului lor țintuiește definitiv amurgul violet
de poalele mantiei lasciv desfăcute spre noapte a cerului
orele-s vagi ca și imaginile unor amintiri violent dislocate din memorie
spectrale măști, dulci corăbii, vuiet alb de valuri, izuri sărate de pin
o vară întreagă prinsă cu scoici și cochilii de melci ultramarini laolaltă-ntr-o salbă
***
la noapte o să ningă iar în straturi succesive, uriașe, de zăpadă
mi-o spun gleznele și vertebrele-n trosnituri articulare
alăturându-se-n cor buștenilor încinși aprig din vatră
colindă straniu pe-o mie de glasuri crivățul păgân la ferestre
încălcându-și din nou grelele lui canoane de tăcere
sfârâie-n jar cu exotice arome de vin rubiniu ibricul vechi de alamă
simt acut, dureros, cum vuiește a pustiu, rănit atât de adânc,
înjunghiat între coaste timpul bătrân și târziu
prin întunecatele, infinitele păduri de lemn viu și de-argint
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")