Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
fachirul (pseudostare)
sunt cel mai mare fachir pe care-l cunosc
de fapt sunt singurul fachir pe care-l cunosc
cuiele flagelărilor mele autoimpuse sunt forjate pe rînd, an de an
din sentimente stranii și emoții de o diversitate copleșitoare, colecționate cu trudă,
iar cuțitele aruncate în sus, mii, milioane, nu sînt altceva decît gînduri
nu mă feresc atunci când se-ntorc ca toate celelalte către sursa lor,
în matca și-n placenta atavică a genezei lor primordiale,
jos, în nexususul adîncurilor și-n miezul de neființă pură al lucrurilor
mă las atras chiar într-un joc stupid și dureros al probabilităților
iar ele, sulițele, se-nfig firesc în mîini și-n creștetul capului
pînă-n adîncul meu personal, in general insondabil, întunecos pe alocuri
și aprig ferit, nedivulgabil,
în picioarele negre și goale, și-n spate implantate agere, chinuitoare pumnale,
prin spațiile interstițiale rămase temporar goale
printre alienări salvatoare și infinite posibilități intermediare, îmbietoare
port urmele, cicatricile propriilor mele nedeterminări încrustate-n piele,
ideograme ale definițiilor personale arse-n derma primară, înfierate compulsiv
atît pe cea de dinafară mai tăbăcită, mai dură, scrijelită cu semne,
cît mai ales pe cea de dinăuntru, fragilă, sensibilă, fragedă roză
acestea toate spun despre mine povești amăgitoare
destinate precis, fără drept de tăgadă, unor înfricoșătoare uitări pe termen lung
ah, Brahmaputra mea, puturoase-s ghaturile tale
zei tăi sunt neidentificabili și muți, surzi și orbi
incerți asemenea tuturor celorlalți
singura noastra certitudine este clipa aceasta în care tu curgi,
iar eu îmi pironesc privirea în valurile tale schimbătoare,
marele Soare însuși străpunge cu săgeți de lumină crestele lor unduitoare
pînă și pietrele-n albia ta-s nestatornice și permanent mișcătoare,
munții din jur citadele efemere, stîncile, deșertul și oceanele,
și altele mult mai departe, și infinit mai adînc
ieri, azi, mîine, doar cuvinte banale desprinse fără noimă de pe buzele unora
despre mine, ce să-ți spun,
eu pierd tren după tren către un Darjeeling tot mai îndepărtat
și fac din aproape toate gările de tranzit destinații finale
din pensionate cobre bătrîne, surde și oarbe, aidoma zeilor ghaturilor,
ce au slujit demult drept preotese prin dispărutele, în ruine acum, putrede temple,
țes un covor viu, veninos încă și mișcător
pe care plutesc într-o stare de levitație precară
printre ceruri neputincioase, serbede și neconvingătoare
sub tălpi jarul mocnește purpuriu, încă viu
cîți dintre noi, cei rămași, se vor încumeta oare să-i terfelească-n încercări ardorea?
cîți dintre cei rămași la suprafață vor răspunde sincer întrebărilor,
vor trece încercările focului și ale apei, ale zilei și ale nezilelor,
într-un du-te-vino continuu și iluzoriu?
privighetorile temporare din grădinile tale încă mai pot strivi sub triluri
întunericul profund, cleios și dur al miezului de noapte
și-s ceasurile tulburi, desfăcute-n zori din cețuri mătăsoase
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")