Seminţe…

Cuvintele sunt oricum.
Sunt de departe, de aproape, de peste tot,
ca o atmosferă al cărei conţinut
va deveni cândva pur şi simplu inteligibil.

Ele urcă-n spirale bolborosind furibund din adânc,
coboară alene din înălţimi nebănuite
aidoma unor baloane fragile de săpun
suflate din alambicuri complexe, extraterestre
şi extravagante.

Numai simple nu sunt,
numai puţine nu sunt
şi nici singure.

Rosteam ieri câteva, numărate pe degete.
Ploaia le păstrase intacte în picături diferite de apă,
chihlimbare transparente şi gestante, efemere,
mere, struguri, prune, pere,
şi gutui, alamâi şi portugale
atât de rotunde, de dulci
încât deveniseră de ceva vreme proverbiale şi rare.

Fructele străluceau decadent
într-o tipsie de argint pe o masă
sculptată cu gândul din întunecat şi foarte african abanos sau nu,
pe o masă la fel de imaginară
din os pietrificat de mamut,
frumos, fioros, impunător, masiv, înalt, blănos
şi din păcate complet surdo-mut
ca şi timpul său intransigent consumat abrupt,
rămas definitiv prizonier de război fără rost,
în trecut.

Acum, vişinul din curte sprijină pe umeri săi noduroşi
plumbul ud şi zgrunţuros al acestui cer de iarnă muribundă
şi-mi face semne cu imaginea sa inversată pe retină.
Ziua aceasta de vineri cerne printre orele firave doar puţină lumină,
doar puţină.