Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
cutia cu libărci (scrisoare de sediment(st)are către Mirciulică)
Mirciulică, ce-ți mai fac sarcopții, frate?
lumea lor cea atât de adînc îngropată
în pielea unor jegoși oarecare, perfect anonimi,
și cu atît mai mult proprii lor dumnezei impotenți și improbabili,
tot așa de bicisnică a rămas?
universul lor dedicat, raportat strâmb la creator în sine
și nu la actul precar și nedecisiv al creației,
unde se află poziționat?
pe dosul palmei sau pe vreun omoplat,
la care deștele dibace, cu unghiile mari și negre,
spre izbăvitorul și sacrul act ritualic al scărpinărilor îndelungi
nu pot ajunge, oricâte sacrificii și libații ar aduce gimnasticii practicate libertin?
știu, știu prea bine ce ai putea să-mi răspunzi, nu te mai osteni, lasă,
mai bine hai să-ți povestesc despre colecția mea de libărci oarbe, dar suple
și despre limaxul libidinos ce le veghează statornic.
cum, nu știai?
iartă-mă, am omis, știi cum este, nu ne-am prea văzut în ultima vreme,
tu ai sunat mai rar, eu n-am răspuns prompt la apel, în sfîrșit,
îmbătrînim împreună, separați doar de falii incomensurabile de necunoscut.
cert este că dețin de-acum o colecție bunicică de libărci oarbe
al căror păstor, tutore și mentor nu este altcineva decît un grav și negrațios limax,
alcoolic învederat, cu vechi ștate prin cîrciumile și bodegile orașului melcilor.
libărcile le aveam mai de demult, ce-i drept
de pe vremea cînd lăsam, evident din crasă neglijență,
pe masa din bucătărie, pe coperțile roase ale cărților, sau căzute pe covor
firimituri de emoții de la mesele tîrzii și frugale,
cînd numai a mînca nu-mi era.
au venit de pe unde nici nu te aștepți,
din subsoluri igrasioase și-ntunecate de case părăsite,
din tuneluri de fugă și din guri de canal,
nopțile auzeam ca prin vis cum scrîșnesc din mandibulele păroase
și cum își tîrșîie ghearele lungi, chitinoase, pe fața albă de masă
erau mii, erau milioane, un întreg popor, o invazie miriapodică și scabroasă
nu puteam decît să-mi imaginez cuprins de scîrbă, chinuit de insomnii
numerele tragice extrase din căciulă de un hazard istovitor, entomologic
și prea puțin predictibil.
am strîns libărcile, toate libărcile, într-o cutie veche de pantofi-un alt univers finit-
nu observam la ele nici o reacție, nici un sentiment, nici măcar
o grimasă cît de mică, infimă, a fețelor lipsă, lipsite implicit complet de expresie,
se învîrteau doar în cutie, atingîndu-și permanent antenele
ca-ntr-o horă dementă al cărui ritm ar fi fost dictat de nevoia supremă a dispariției,
o masă organică amorfă a cărei unică regulă de funcționare,
deziderat poate nedeclarat dar implicit absolut,
ar fi trebuit să devină evitarea cu orice preț a dezastrului iminent și prematur.
cu limaxul însă, cu limaxul acesta, este o poveste puțin diferită
el face parte din cu totul altă categorie de personaje,
melc nestatornic fără cochilie, deci fără un sens predestinat și destul de expus,
aburitor fără vocație și trombonist de ocazie,
bîntuia bezmetic prin grădină încă din primăvară
în căutare de orice fel de oportunități.
am încercat din răsputeri, te rog să mă crezi, să-i indentific măcar parțial traseul,
să determin măcar geometric, dacă nu altfel,
locul de unde venise și-ncotro se-ndrepta lăsând în urma lui dîre lipicioase,
în zadar însă, haosul era tatăl său incert,
iar mama sa vitregă nu putea fi decît entropia.
nu-mi explic nici acum cum a ajuns în cutia plină de libărci
și nici nu prea mai contează,
există pesemne un fel de predestinare bizară, ineluctabilă
cînd limax la libarcă trage și invers.
cert este însă că odată ajuns în cutie, melcul incomplet,
erijîndu-se fără rușine în leader de opinie falsă și-n măreț conducător,
a instaurat un fel de ordine proprie,
libărcile s-au încolonat pe rânduri precise, totuși, la distanță fixă de-o antenă
tropăind tembele, vrăjite-n cadență.
au început astfel marșuri lungi și instrucție de front,
universul finit al cutiei părea să fi devenit cumva neîncăpător
laturile, diagonala, înălțimea construcției din carton presat,
nu mai erau de ajuns,
nevertebrata libidinoasă pregătea libărcile tîmpe pentru o intempestivă evadare.
nu avea însă să se mai întîmple, pentru că-ntr-o noapte neagră și rea,
lihnit de foame, melcul le-a aflat gustul,
iar libărcile mele(sau ale lui) au început să se-mpuțineze într-un rimt accelerat.
devenise, așadar, din vegetarian convins, declarat,
mare amator de proteină animală, extrasă lejer, fără niciun efort
din corpul libărcilor oarbe ce-l adulau pe mameluc,
dăruindu-se lui total dezinteresat.
acum, lucrurile se află, dragă prietene Mirciulică,
într-un echilibru extrem de precar, imperfect, dar care totuși, funcționează
dracu’ știe cum.
melcul mîrșav păstorește libărcile imbecilizate, le cultivă cu grijă
și deocamdată nu-și mai dorește evadări riscante.
ele, proaste, mărșăluiesc prin cutie către îngurgitare pentru că nu înțeleg;
uneori, rarisim, cîte una nu de tot tîmpită
încearcă timid, ingenuă, să pună două, trei întrebări mișunînd din antene,
sfîrșește brusc înainte să-i vină firescul rînd între fălcile de acum antrenate
ale mizerabilului.
nu cred că-și vor mai reveni vreodată, libărcile zic
deci, mare prieten de la răsărit, dacă vei dori cumva să facem un schimb,
trimite-mi într-un colet minuscul cîțiva dintre cei mai de soi sarcopți ai tăi,
contra cutiei cu libărci.
p.s.
te rog, grăbește-te, a venit toamna și dau foc la uscături!
(acesta este un poem și trebuie tratat ca atare. orice asemănare cu persoane sau fapte reale poate fi uneori pur întîmplătoare)
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")