Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
șamanul
(cuvinte spuse altfel despre timp)
dușmanul meu cel mai aprig și crud
își înfipsese cândva, de la-nceput
cu sete nestinsă de sânge, cenușă și carne
lancea-i pururi ascuțită între coastele mele plăpânde
undeva, foarte aproape de inimă,
foarte aproape de însăși esența mea necunoscută
adâncă, rana ce nu se vedea, supura de la o vreme
zemuind pârâuri plânse de apă amestecată cu sare
sau poate lacrimi acide dintr-un ochi singular așezat vertical
orientat cu retina, pupila și iris către nemișcare
încercasem zadarnic să mă oblojesc cu pânze de păianjen
adunate de prin colțurile prăfuite ale unor sentimente
despre care nu prea știam mare lucru,
cu pâine dospită din grâu nou, neîncolțit,
coaptă în vatra primordială din al cărei lut umed mă trăgeam
înmuiată apoi în vin negru, dulce și aspru de prin părțile Pontului;
cu blănuri însângerate de berbece nebun și tânăr
jertfit pentru ofrande de fum și carnea fragedă, m-am înfășurat
și-n ii de borangic încă nețesut, înălbit în bulboane
și-nflorate mult mai târziu cu maci roșii pe la țâțe
călătoream rănit din prima mea microsecundă
și nu-mi știa nimeni dusul, nici întorsul,
nici răsăritul și nici apusul
socotite lumină deci și întuneric așișderea
roata carului mare de la început rotindu-se invers
dinspre starea de sferă perfectă spre marele sferic;
nici râsul, nici plânsul, nici josul nici susul
nici măcar osul folosit în loc de fus,
de cuțit ascuțit pe o piatră și de amnar, și de amar
marea-mi era din ce în ce mai aproape și-i auzeam valurile
învăluindu-mă cu dragoste dintr-o parte
din cealaltă parte dezgolit eram și-n vifor de la miazănoapte
pe sub lumina Stelei Polare de doruri uitate mă uscam,
din ploile nesfârșite ale fiecărei toamne îmi extrăgeam seva
ca un copac cu rădăcinile infinite înfipte nicăieri
mă întorceam de departe de tot și cu toate în mine
alcătuindu-mi cu o umbră, dintr-o mișcare, veșminte transparente
nu aveam nevoie să aprind focuri din vreascuri uscate
ridicând astfel în văzduhuri semn despre mine,
ele izbucneau cumva vii din orișice, oricât, nu din orișicine
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")