Bătrânul Timp, cu barba argintie ca o cascadă de clipe, ochii obosiți de atâtea începuturi și sfârșituri, mergea negrăbit pe strada eternității.

Nu era o cale obișnuită: era pavată cu momente uitate, cu promisiuni neîmplinite și cu visuri care așteptau să fie trăite. Fiecare pas al său lăsa în urmă de lumină palidă, ca un ecou al prezentului care se stinge în trecut.

Într-o zi, s-a gândit să le facă o vizită copiilor săi, pe care îi vedea tot mai rar. Pe cei trei copii îi chema PREADEVREME, LATIMP și PREATÂRZIU — după cum veniseră pe lume, pentru că așa le era și felul, și destinul.

Locuiau aproape unul de altul, în case construite din aceeași materie efemeră: clipe. Dar se întâlneau foarte rar, atât cu tatăl lor, cât și între ei. Fiecare trăia închis în ritmul lui, fără să înțeleagă că armonia se naște doar din întâlnire.

Când încercau să se întâlnească, PREADEVREME venea primul, cu inima plină de speranță și cu pași grăbiți. Bătea la ușă, striga numele fraților săi, nu găsea pe nimeni. Dezamăgit, se întorcea acasă cu gândul că data viitoare va veni și mai devreme, fără să înțeleagă că graba lui alunga chiar momentul pe care îl căuta.

Fratele LATIMP, când ajungea, aștepta o vreme, cu răbdarea lui calmă și măsurată. Văzând că nu e nimeni, se ducea în treaba lui, cu un suspin abia auzit. Nu se grăbea, dar nici nu rămânea. Aștepta exact cât trebuia, atât.

PREATÂRZIU, cel din urmă, se gândea că nu mai are niciun rost să încerce să ajungă. „Oricum nu va fi nimeni”, își spunea, privind pe fereastră cum orele se scurg lent, ca nisipul printr-o clepsidră spartă. Așa că rămânea acasă, prins în capcana propriilor ezitări.

Tatăl lor, Bătrânul Timp, era răbdător și înțelept. Nu se mânia pe niciunul dintre ei, pentru că știa că fiecare trăia după legea lui interioară. Dar, văzându-i tot mai singuri și mai îndepărtați, s-a gândit cum să facă mai bine, pentru a se întâlni cu toți trei.

La început, s-a dus la casa fratelui LATIMP și i-a spus: „Vino cu mine”. Fratele, mirat, dar încrezător, a plecat alături de tatăl său. Apoi au mers la casa fratelui PREADEVREME. I-au spus: „Fii mai răbdător. Nu totul trebuie făcut înainte de a fi vremea”. PREADEVREME a ascultat, deși inima lui încă bătea grăbit. Au plecat împreună, totuși s-au grăbit, ca să ajungă la casa fratelui PREATÂRZIU.

Când au ajuns, l-au găsit pe PREATÂRZIU stând pe prag, cu privirea pierdută în gol. „Nu mai are rost”, spuse el. „Oricum ați fi plecat deja”. Dar Bătrânul Timp i-a pus mâna pe umăr și i-a șoptit: „Niciodată nu e prea târziu să fii prezent”.

Când s-au văzut împreună, cei trei frați au simțit ceva nou: o liniște caldă, ca o îmbrățișare a clipelor care se potrivesc. Au mulțumit tatălui lor, cu ochii umezi de recunoștință, pentru că au reușit, în sfârșit, să se întâlnească.

Fratele LATIMP, totuși mirat, l-a întrebat pe tatăl lor: „Cum ai reușit să ne aduni pe toți trei? Noi, care trăim în ritmuri atât de diferite?”

Bătrânul Timp a zâmbit, cu o blândețe care părea să cuprindă toate vârstele lumii. Le-a mărturisit că are un prieten vechi, care i-a dăruit un baston fermecat. Acesta nu era un baston obișnuit: era sculptat din lemnul unui copac care crescuse la răscrucea dintre ieri și mâine, iar mânerul lui strălucea cu lumina prezentului.

Prietenul său îi dăduse trei sfaturi foarte simple, dar mereu de folos:

— Să nu te grăbești, pentru că graba te face să pierzi esențialul.

— Să nu aștepți, pentru că așteptarea te face să lași viața să treacă pe lângă tine.

— Să faci totul când trebuie, pentru că doar atunci lucrurile își găsesc locul și rostul.

„Pe prietenul meu îl cheamă ACUM”, le-a spus Bătrânul Timp, cu vocea lui caldă, ca un ecou al prezentului.

Cei trei frați au tăcut, gânditori. Pentru prima dată, au înțeles că nu erau trei destine separate, trei fețe ale aceluiași adevăr. PREADEVREME învăța răbdarea, LATIMP înțelegea valoarea acțiunii la momentul potrivit, iar PREATÂRZIU descoperea că niciodată nu e prea târziu să începi.

Din acea zi, au început să se întâlnească mai des. Nu mereu, nu perfect, dar mai des. Și, uneori, când se adunau, simțeau prezența discretă a prietenului tatălui lor: ACUM. Nu îl vedeau, îl simțeau în liniștea dintre cuvinte, în căldura îmbrățișărilor, în lumina care cădea exact cum trebuie peste casele lor.

Iar Bătrânul Timp, mulțumit, își continua drumul pe strada eternității, știind că, atâta vreme cât copiii lui îl ascultau pe ACUM, nu erau niciodată cu adevărat singuri.

==========

Dacă îl căutați și voi, îl veți găsi mereu pe drum. Vine mereu, nu întârzie, nu rămâne. Nu are casă, pentru că locuiește în fiecare clipă pe care o trăiți. Nu are nume, pentru că numele lui este chiar respirația voastră. De aceea îl cheamă ACUM.

Și dacă îl veți asculta, veți descoperi că timpul nu este un dușman, este un prieten care așteaptă să fie trăit — înainte, după, chiar acum.

]]> http://www.demirare.ro/copiii-timpului/907/feed http://www.demirare.ro/la-promenade-obsessionnel/905 http://www.demirare.ro/la-promenade-obsessionnel/905#comments Tue, 24 Oct 2023 18:47:17 +0000 Nukarumi http://www.demirare.ro/?p=905 ce credeai, că marea și-a smuls ultimul val de la sânul ei umed și cald
iar malul de piatră străvezie, translucidă, nu-l poate cuprinde
doar așa, dintr-o pură nepăsare neputincioasă
ce credeai, că urmele unei străpungeri explozive de lumină
nu-și pot avea ecourile reverberate-n întunericul total, impenetrabil, de la sfârșit
ei bine, iată, trebuie să recunoști că te-ai înșelat încă o dată
totul aparține nimicului, așa cum nimicul, incontrolabil
își trage seva din tot ceea ce cândva, oricând de acum, atunci sau pururea
cel puțin ar fi putut exista nocturn, camuflat și noctambulic
dacă nu cumva, s-a și consumat deja într-o explozie gigantică
venită de nicăieri către orișiunde, orișicând și orișice, drapată-n întuneric
mărturie vie stau stelele sparte-n puzderii, florile și gâzele lor, miriade
apa izvorând cu sălbăticie nedisimulată dintre pietrele albe ale unor munți
ce nu-și cunosc deocamdată înălțările, nici măreția impunătoare,
copleșitor de amplă a stâncilor goale, profund însingurate, alienate
nici veșnicia umilitor de precară, neperenitatea, lipsa de umbre însuflețite
împrăștierea-n prafuri și pulberi absolut anonime ale galaxiilor dispărute
într-un noian imperceptibil oricărui ochi, fie el chiar și deschis,
ce se vor așterne cândva liniștit peste acoperișurile mucede
ale unor case vechi și pustii în care nu a locuit nimeni, niciodată,
mărturie stau frunzele verde crud ale unor primăveri imaginate doar,
dorite excesiv, lasciv, priapic, plesnind într-o desăvârșită promiscuitate
mugurii lor abia iviți imaginâdu-și falic, visând cu tresăriri moi și fierbinți uneori,
păduri ancestrale fără margini și izvoare nesecate, limpezi și reci
ce vor ostoi nemărginita sete a trecătorilor rătăciți fără voia lor
prin această superbissima vale a plângeri

umilite cumplit, ultragiate, ele-și alungă-n surghiun
păsările-n frângeri fractale, implicit suicidale,
cu aripile smulse de furtuni exagerate și-n erate
dedate subsolurilor ancestral arhetipale
departe, departe, către acele amurguri învolburate
ale primelor neputințe

disperate-şi cheamă-n ajutor violetul vindicativ al violetelor de Parma
și-n ultimă instanță,
într-un moment nefast de deznădejde,
verdele intens şi-atât de otrăvitor de Paris convulsiv
contemplativ aluziv coroziv
pe care-l dizolvă într-un pahar de șampanie scumpă, fără gust
apoi, într-un gest desprins din irealul formal,
natural, ultravenal și carnal
înghit-ntr-o clipă soluția infernal de nocivă a necunoscutului

uragane-ntregi îmi dăduseră târcoale-nspre dimineață
atunci când porumbeii îndepărtatei sălbăticii de-azur
își uguiau dragostea-n ramuri abia înmugurite de plop
visul înregistra neobosit pe retină tangajele deznădejdii
ritmurile ei sacre răsfrânte-n secunde fruste de adevăr
și-ntr-o mare transparentă de stupoare paraplegică

partea dreaptă  se colora în nuanțe abuzive de violet
destinate penelului unui pictor de amurguri explicite
sfârșit timpuriu și previzibil, cum altfel,
într-un centru sordid, de dezintoxicare

strigau degeaba detractorii, urlau inutil
marea se năpustise deja furibundă
peste rănile ochiului desfăcut înainte de vreme
spre partea inaccesibilă a infinitului,
ea-și vuia printre stabilopozii gri, de beton, disperarea
traumele și frustrările adunate intensiv toată vara
nici măcar soarele palid acum, stăpânul ultravioletelor,
al lalelelor desfăcute multicolor și lasciv în April
și-al fustelor scurte ridicate-n vântul călduț, ale fetelor
nu-și putea exercita influența, în alte vremuri totală

de acum era iarnă, iarnă deplină și amplă,
iar la țărm gerul prindea-n capcane mortale
albul imaculat al lebedelor uitate de timp

La Traviata

(adaptare stereosemantică după urechea cea mai internă)

cum bine observase un prieten bun al meu, mai demult
cerul și-ar fi dorit un pic de intimitate înaintea fiecărui răsărit
la o întâlnire a lor de taină, într-o joi, și-n timpul de-apoi, timid i-a și spus
că zmeiele-s poate prea dese, uluitor de înalte,
și-s poate un pic cam prea sus, flagrant, izbitor de sus
(aidoma unor candelabre de cristal transparent
văzute inversat de ochiul căprui al dragostei noastre, uneori murdar și opac..)
în firele lor de mătase răsucită-n chelicere de paingi stelari și străini
se-ncurcă, pe lângă razele strălucitoare, reci de dimineață,
ce-ar trebui să v-aducă fiecare petală-nghețată a firii voastre la viață,
se-ncâlcesc și mor, poate de dor călător, între ape și ceruri albastre-n ferestre
nu una sau două, mii, milioane de păsări măiestre
popoare sălbatice-ntregi-n contraste, în sânge și-n coaste
păsări negre tăciune, de rând, blonde și roșcate domnițe
fantaste-n desfaceri lascive de pulpe vinovat de virgine

cele cu viers îmbietor-cântător și cu triluri înalte, prelungi
cu pene-aurii, cosițe-nfierate cu fierul cel roșu văpaie
și zebre trase-n piele moale și fină cu-mpreunatele dungi,
împrelungi, fioroase, hulpave mușcări de carne și fulgi

și-apoi, știi fără-ndoială cum se zbat vinovate sau nu
în lanțul mătăsos dar tăios și aprig forjat în dure oțeluri de arc
ce-și trag neîndoielnic rădăcini din alt veac
lipicios și subțire-i acest laț propice unei evaporări neprogramate,
surprinzător ineluctabilă, irefutabilă

vezi dară cum penele lor de-atâta inutilă zbatere
se desprind puzderie-n roiuri de curcubeie și nori colosali
de trupurile călduțe încă, pulsatile spasmodic o vreme
răspândind cu neasemuită dărnicie de sine precum în ceruri
așa și pre pământurile de pretutindeni toate culorile,
nuanțele infinite, părelnic șovăitoare, ale ochilor și ale lumii
vibrantă rugă tăcută, duioasă armonie zumzăind dulce
în încleștarea nețărmurită și tragică, monumentală a secundei,
dovedind iarăși, oare pentru a câtă oară,
dorința deznădăjduită a universului
de-a se desface-ntr-u totul doar în, și pentru sine însuși

cum crezi oare că au apărut muzica și danțul, adică baletul,
pictura, teatrul, artele vizuale-n general, printre care mai ales
filmele SF pornografice hard-core, ce sunt la mare căutare
printre evlavioșii închinători la desăvârșita
și mândra minune a erecției primordiale și nu numai,
pentru că-n marele său altruism, Erectilul Suprem (E. S.)
primește pe orișicine la dăruirea completă și complementară
de scârbavnic mădular și esența sa implicit divină,
mătăsoasă și umedă, de la-nceputul și până la sfârșitul veacurilor

marea cea mare de păsări prinse-n capcanele sorții
își dăruiește dezinteresat splendoarea penajului multicolor
urmând firesc ca apoi, în crugul înalt al zilelor caniculare de vară,
să putrezească irevocabil (sau nu?)
noiane de viermi albicioși, cu capete mici și vorace,
cu dinții precum pilele diamantate ale celor mai de soi giuvaiergi
rod neîntrerupt, zi-ntuneric și noapte-lumină, ca la-nceput
carnea lor molcie până la os, nelăsând nimic la o parte,
nici măcar cartilagiile capetelor de femur sau de aripă

iată așadar, dragii moșului, cum se  explică numărul infinit
al stelelor de pe boltă, pe care vai, ochii tăi muritorule
le confundă amarnic cu semnele absolut inexistente ale nemuririi
doar miriadele lor alburii, oaselor lor sidefii, curățate de acum de umori,
de sânge închegat alchimic și de carne
strălucesc în răsfrângerea palidă a unui astru ivit la voia hazardului,
din dorința unei acuplări nefirești cu tatăl pământ
a unei asteroide oarecare prinsă-n chinga imensei sale puteri
de atracție gravitațională și informațională, și de nebunia lui

oaselor lor pure strălucesc în spiritul unei imitațiuni perfecte
se lovesc înșirate din aproape-n aproape unele de altele,
iar voi aveți senzația că-i motiv de sărbătoare, și că renii
au la gât clopoței de argint cu sunet suav și zglobiu,
că din cer ninge cu fulgi mari și reci de zăpadă carbonică
ce se aștern până la urmă pe pământul searbăd, neuniform
apar apoi ca din senin, copiii cu săniuțe din lemn de stejar
strâns tare în chingi de fier de un nenea fierar,
pe numele său adevărat John Doe sau Isaija Smith, de origine extraterestră
căci cine oare, dacă nu un pribeag de lumea aceasta
ar fi putut să-și închipuie o drăcie cu tălpi arcuite de oțel
care să alunece pe sticla înghețată transparent
din pulberea unor oase mărunte de pasăre?

prietenul meu de la răsăritul lumilor acestora atât de aspre,
sclipea orbitor în contumacie, fiind el însuși lumină fără de umbră,
suspendat între doua realități galactice aproape necunoscute
în ochii lui peruzea străluceau simultan dorința și puterea de-a și-o stăpânii
gândind așișderea unui înțelept de la-nceputurile
sau de la sfârșiturile lumii, rostea către sine:
iată, aceasta este galaxia care iubindu-mă, nu mă dorește,
iar cealaltă este galaxia care mă iubește, nedorindu-mă

cortina, vă rog, falduri grele și moi de catifea stacojie să cadă la nesfârșit
peste acest dubios bâlci al deșertăciunii

aplauze consistente acoperă zumzăitul primordial
ce nu mai ajunge, din fericire, la urechea internă
a celor prezenți în absența lor inocentă
sfârșit

undeva, la o margine ascuțită  de orizont
lumini scăzute, străjuite grijuliu de umbre palide
vegheau fără speranța vreunei înseninări
violaceu vindicativ, vânăt de-a dreptul
amurgul ineluctabil, ce exista cu greu imaginat

nu știam nici câte ceasuri sunt și nici câți ani au trecut
de la ultima mea insomnie totală
știam fără tăgadă că avea să se coboare noaptea
uitarea searbădă, insipidă, incoloră și inodoră
ca o molimă tăcută și fără leac peste chipul meu

de atunci înainte nici o oglindă strălucitoare
fie ea și de-argint, de ametist sau de opal lucitor
n-avea să-mi mai reflecte visele tainice, nedopsite
ce-și aveau rădăcinile întrepătrunse într-o lume diferită

inima, ea singură, mai pompa câte un strop de căldură
spre palmele străvezii ce-ți ocrotesc genele inexplicabil de lungi
de-nghețul persuasiv al unei ierni nimicitoare

trezit brusc dintr-un somn bradicardic
înțeleg parțial că unele lucruri nu mai sunt la fel
plouă într-un sfârșit cenușiu peste arhive străvechi
peste cuvinte greu, dacă nu imposibil, de pătruns
cu sensuri evidente sau nu, cu fără-nțeles de ajuns
se-nmoaie papirusul  în noroaiele primordiale
o, prieteni, nu căutați pe drumuri străbătute de alții o cale
cum spuneam la-nceput, a fi în orișice formă ne doare
cel puțin eu, mărturisesc o sfâșietoare descarnare
multiple sulițe-nfipte de-a dreptul apoteotic în piept
nimeni nu poate să-mi spună unde-a fost strâmb,
și dacă vreodată a fost simplu și când a fost drept
pot fi de acord parțial cu această așteptare tacită
(nu pot să m-abțin și propun drept indicibile rime)
cuvinte derivate semantic dintr-o paradoxal infinită
poveste cu iz vechi  de fier, de oțel sau măcar de pirită
mă bântuie de-o vreme simboluri adânci și bizare
brodate-n petale absurde de os rozaliu și de piatră
transformată-n nisipuri aride, de un foc timpuriu,
dezghiocat dintr-o fontă delirant de casantă
destăinuit alambic uitat definitiv într-o vatră

chihlimbare topite-n cupe modeste de aramă turnați
șapte la număr, ai timpului frați blestemați
umile secunde scăldate-n lumină puțină, sculptați
clepsidre din sfintele stânci ale munților-nalți
orbiți sisifi, pe vecie la un cerc incomplet condamnați

otrava aceea prea dulce din belșug revărsați
în urne funebre săpate de trecere-n  piatră
atunci când multiplele, dispersatele puncte de aur
își recapătă insuficienta lor formă-n ochiul de faur
și-n sfere înalte-și transformă umbra adâncă
ce albe, ce pure-nfloresc sălbatice narcisele-n luncă